Bruno Gröning Film documentar

A. Kaul, doctor. în filozofie, a scris în 1949 o broşură despre evenimentele din Herford. Câteva spicuiri:

		„Printre cei ce se aflau în noaptea de 17 spre 18 iunie 1949 în casa din Wilhelmsplatz 7, căutând vindecarea, se găseau şi câţiva englezi, care au auzit chemarea lui Gröning. Un medic german venise cu trei pacienţi de-ai săi, un tânăr bolnav de tuberculoză pulmonară şi osoasă cu piciorul stâng anchilozat, un băiat paralizat la ambele picioare, o fată cu dureri cronice de cap pe fond nervos.


Gröning nu pune nici un diagnostic. Tânărului bolnav de TBC l-a îndemnat să aibă grijă mai ales de oasele piciorului stâng. ‚Ce simţiţi acum?’ ‚Un curent foerbinte îmi pătrunde prin corp’ ‚Şi acum?’ ‚Mă furnică în piciorul stâng.’ ‚Ridicaţi acum piciorul la fel de sus ca mine!’ Gröning îi arată ridicând piciorul îndoit până la nivelul burţii. Tânărul şovăie . ‚Puteţi face la fel ca mine!’ Vizibil fără eforturi bolnavul îşi ridică piciorul, anchilozat mai înainte, în poziţia aratată. Neîncrezător trece privirea de la medic la picior. ‚Este posibil? Pot să-mi mişc piciorul!’ ‚Vă veţi face sănătos, dar va merge mai încet! Să-mi scrieţi!’ apoi către medic ‚Ţineţi-mă la curent!’


		Tânărul cu picioarele paralizate şede cu cârjele lângă mama sa: ‚Băiete, ridică-te!’ Mama intervine: ‚Nu se poate ridica, e paralizat!’ Gröning dă din cap. ‚Să nu spuneţi asta!’ îi spuse el aproape dur. ‚Dvs. ţineţi strâns boala copilului! Băiatule, ridică-te, că poţi!’ Pe faţa subţire de copil apar pete roşii, buzele tremură şi lacrimile se rostogolesc pe obraz. Cei din încăpere privesc emoţionaţi, cum tânărul se îndreaptă din fotoliu şi stă acum singur în picioare, fără cârje. ‚Şi-acum vino la mine!’ Cu paşi nesiguri merge spre Gröning, care îi întinde mâna şi se uită lung în ochii lui. Mângâie cu afecţiune capul copilului, trimiţându-l înapoi la mamă: ‚Exersează încet mai departe, fără a cere prea mult, căci picioarele sunt încă slăbite! Pe drumul spre casă foloseşte iarăşi cârjele, însă curând le vei putea arunca!’ Ochii fericiţi ai copilului şi fericirea mamei l-au răsplătit cu recunoştinţă.

Tânăra cu dureri cronice de cap s-a vindecat, deja înainte ca Gröning să îi vorbească. Nu, nu mai are dureri. ‚Vreţi durerile înapoi?’ ‚Nu, nu, pentru Dumnezeu, nu’, spuse ea.

Şi ce este cu medicul? Fără un cuvânt el a privit cele petrecute. Îi întinde mâna lui Gröning: ‚Domnule Gröning, vă stau complet la dispoziţie, sunt alături de dvs.!”

Dr. Kurt Trampler a scris în 1949 o carte despre întâmplările de la Traberhof. Câteva extrase:

		‚Intr-una din nopţile trecute (5-6 septembrie) un doctor l-a adus pe Karl Sch. în casă, constatând emoţionat că orbul şi-a recăpătat lumina ochilor la Traberhof. Sch. A arătat un certificat de la Clinica oftalmologică universitară din München, din anul 1949, cu următorul conţinut: ‚Pacientul Karl Sch. prezintă la ochiul drept mişcări involuntare (nistagmus), cicatrici pe cornee şi
cataractă congenitală. Capacitatea vizuală 1/20. Ochiul stâng lipseşte. Pacientul este practic orb, având un grad de invaliditate de 125%. Domnul Sch. necesită o persoană însoţitoare în mod permanent. Semnat dr. E. Walser, medic-şef.’ Acest bărbat orb se găsea atunci pe locul unde Gröning – din regiunea Bremen - trimitea undele de vindecare. Foarte agitat el descrie, modul în care a avut dintr-odată senzaţia că se petrece ceva cu ochii lui, ceva se schimbă şi că începe să distingă capul de cal luminat de neonul albastru din reclama luminoasă de pe acoperişul Traberhof-ului. Ca în final, din semiobscuritate să se profileze întreaga lume înconjurătoare, până şi-a recăpătat complet vederea. Un prim control medical efectuat de doctorul Zetti a confirmat cele spuse de el. A doua zi l-am luat pe Sch. cu maşina la München, iar pe drum îmi descria maşinile pe care le vedea pe autostradă, pe distanţe de sute de metri. Imi spunea ce vedea în dreapta şi în stânga autostrăzii – de la turnul bisericii până la munţii din zare (...) Când l-am întrebat ce a făcut ca să-şi recapete sănătatea, a spus că s-a rugat şi a aşteptat. (...)


Au loc scene tulburătoare atunci când Gröning poate reda unui orb lumina ochilor. In unele cazuri, când văzul revenea complet pe neaşteptate, fericiţii erau copleşiţi de turnura incredibilă a destinului lor. Câţiva dintre ei, după cum mi-a spus Gröning, erau orbi din naştere şi lor trebuia mai întâi să li se explice cum arată lumea.”

Anny Freiin Ebner von Eschenbach a păstrat în 1950/1951 diverse întâmplări care s-au petrecut în Gräfeling în pensionul Weikersheim, în preajma lui Bruno Gröning. Câteva spicuiri:

„Odată stăteau în rândul al doilea o femeie cu faţa măcinată de necaz şi o fetiţă de circa nouă ani. Când Gröning a întrebat-o: ‚Ei, mămico, ce simţiţi?’ ea răspunse: ‚Din păcate nimic, d-le Gröning!’

		‚Da, mămico, nu mai priviţi mereu înapoi în trecut! Simţiţi încă teama de-atunci, dar trebuie să scăpaţi de ea. Era în timpul unui bombardament. Dvs. vă aflaţi într-un fel de pavilion de vară şi aţi rămas îngropată sub dărâmături, eraţi în luna a opta. Când v-au salvat a venit pe lume copilul, care s-a născut orb. Aşa este?


Uimită femeia răspunse: ‚Exact aşa!’ La care Bruno Gröning îi spuse: ‚Prin urmare, nu vă mai gândiţi acum la perioada aceea îngrozitoare, credeţi cu tărie la ajutorul lui Dumnezeu şi rugaţi-vă Lui! Copilul nu trebuie adus de fiecare dată, din moment ce mama crede cu tărie.’ După opt zile femeia a venit din nou. Expresia îngrijorată a feţei dispăruse, parcă întinerise. La întrebarea lui Gröning, ea răspunse: ‚Da, azi mă străbate o căldură şi mă simt fericită şi liberă.’ – ‚Acum, mămico, continuaţi tot aşa, curând va veni momentul.’

Peste încă o săptămână femeia reveni şi Bruno Gröning se îndreptă către ea în mijlocul prelegerii, rămase pe loc spunând: ‚Mămico, joi la ora 17.20 luaţi fetiţa şi o duceţi într-o încăpere obscură, căci va începe să vadă, dar fiindcă nu a văzut niciodată culori sau forme, s-ar putea speria, iar sperietura i-a face rău. Obişnuiţi-o încet cu tot ce se află în jurul ei!’

Pentru că mă interesa în mod deosebit acest caz, m-am informat şi am aflat mai târziu, că totul se adeverise la secundă, aşa cum spusese Bruno Gröning. După câţiva ani l-am întrebat încă o dată pe Bruno Gröning despre acea fetiţă, şi am aflat că ea vedea foarte normal, ca şi cum n-ar fi fost niciodată oarbă. Odată venise o tânără femeie în scaunul cu rotile, iar faţa îi era albă ca varul. In timpul prelegerii a leşinat şi arăta ca moartă. Bruno Gröning a aruncat doar o scurtă privire spre ea şi îi linişti pe cei din jurul ei, care erau cam îngrijoraţi, în special bărbatul de lângă ea. După o jumătate de oră tânăra se trezi, se întinse, avea culoare în obraji şi ridicându-se din scaunul cu rotile merse spre Gröning, încă puţin nesigură, dar în ochi cu o expresie plină de strălucire şi de surprindere. ‚Ce frumos, doamnă scumpă, că puteţi sta din nou pe propriile picioare, iar inimiora vă bate din nou normal. Acum însă, să nu recuperaţi imediat anii pierduţi – puneţi-vă corpul cu încetul din nou la treabă!’ Când femeia a vrut să-i mulţumească, Gröning a spus: ‚Mulţumiţi-i lui Dumnezeu! Eu nu sunt decât modestul său ajutor, dovediţi acum că sunteţi un adevărat copil al lui Dumnezeu!’


		Bărbatul care o aduse acolo, se ridică şi spuse cu emoţie în voce: ‚Domnule Gröning, eu sunt soţul ei, sunt chiar medic, iar pentru mine soţia mea era de nevindecat, cu toate că am încercat de toate. Ea nu a avea decât dorinţa de a veni la dvs. eram sigur că va muri pe drum, pentru că era tare suferindă de inimă, fiecare mişcare i-a pus viaţa în pericol. Sunt bulversat de acest miracol şi abia pot să cred!’

Plângând de bucurie împinse afară scaunul gol cu rotile şi se aşeză cu soţia normal pe scaun, ca să asculte în continuare prelegerea de două ore. Arunca des priviri cercetătoare spre soţia lui, ca şi cum încerca să se obişnuiască ca s-o vadă sănătoasă şi fericită. Adesea în spatele sălii şedeau persoane surde, iar Gröning le punea foarte încet întrebarea: ‚Dacă vorbesc aşa tare, mă auzi bine?’ Răspundeau ‚Da, aud fiecare cuvânt când vorbiţi aşa tare, iar în cap aud un zumzăit.’ Cu toţii râdeau, pentru că remarcaseră tonul coborât cu care vorbise Gröning.“